Cele cinci stadii ale doliului: O analiză critică a modelului lui Elisabeth Kübler-Ross

Descriere

Psih Tihan Eusebiu Jean, MSc
Tihan și Asociații. Societate civilă profesională de Psihologie,
Cercetător independent
https://orcid.org/0009-0008-8316-3679
Email: eusebiu.tihan@gmail.com

Tihan, Eusebiu Jean (2026). ”Cele cinci stadii ale doliului: O analiză critică a modelului lui Elisabeth Kübler-Ross”, în Index Academic, II 2026, DOI: 10.58679/IA23508, https://www.indexacademic.ro/pdf/cele-cinci-stadii-ale-doliului-o-analiza-critica-a-modelului-lui-elisabeth-kubler-ross/

© 2026 Eusebiu Jean Tihan. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

THE FIVE STAGES OF GRIEF: A CRITICAL ANALYSIS OF ELISABETH KÜBLER-ROSS’S MODEL

Abstract

This article provides a comprehensive analysis of psychiatrist Elisabeth Kübler-Ross’s foundational work, On Death and Dying (1969), exploring how it revolutionized the approach to death in Western medicine by introducing the famous five stages of grief model: denial, anger, bargaining, depression, and acceptance. The study adopts an interdisciplinary perspective combining psychology, psychoanalysis, and bioethics to critically evaluate Kübler-Ross’s contribution and to explore the contemporary applicability of her model.

Kübler-Ross developed this model based on hundreds of interviews with terminally ill patients, at a time when death was a taboo subject and the dying were ignored and isolated. Her goal was not to create a rigid template, but to provide a language that would open a conversation about death and encourage physicians to truly listen to their patients [9].

The article deeply analyzes each of the five stages as described in the original work: denial as a temporary defense mechanism; anger as an expression of helplessness and injustice; bargaining as a desperate attempt to postpone the inevitable; depression as recognition of imminent loss; and acceptance as a state of peace, not resignation.

The psychological analysis section examines Kübler-Ross’s contribution to understanding the grieving process, highlighting the often-ignored nuances of her model. Kübler-Ross insisted that the stages are neither universal nor linear—most of her patients manifested multiple stages simultaneously, and the order varied significantly [10].

The psychoanalytic analysis section explores the model in relation to the Freudian theory of mourning and melancholia. Freud had distinguished between normal mourning (adaptive) and pathological melancholia (characterized by loss of self-esteem and self-blame). Kübler-Ross’s model can be seen as a development and operationalization of these psychoanalytic insights, translating them into the accessible language of humanistic psychology [11].

The bioethical section examines Kübler-Ross’s contribution to the hospice movement and the development of palliative care, alongside the foundational work of Cicely Saunders. Both fought to restore dignity and humanity to the care of the dying, insisting on the importance of listening to the patient’s voice and respecting their autonomy [12].

The critical analysis section examines the limitations of the model and contemporary developments in understanding grief. Recent research shows that grief does not follow predictable stages, that resilience is more common than prolonged suffering, and that models such as „continuing bonds” or the „dual process model” (oscillation between loss and restoration) offer more nuanced frameworks for understanding the grieving experience [13].

The central conclusion is that, although the five stages model has often been oversimplified and rigidly applied, Kübler-Ross’s fundamental contribution remains valuable: she opened the space to talk about death, restored humanity to the care of the dying, and inspired generations of physicians, nurses, and therapists to truly listen to the stories of those who suffer.

Keywords: Elisabeth Kübler-Ross, stages of grief, death, denial, anger, bargaining, depression, acceptance, psychoanalysis, mourning, melancholia, bioethics, palliative care, hospice, Cicely Saunders.

Rezumat

Acest articol oferă o analiză comprehensivă a operei fundamentale a psihiatrei Elisabeth Kübler-Ross, „On Death and Dying” (1969), explorând modul în care aceasta a revoluționat abordarea morții în medicina occidentală, introducând celebrul model al celor cinci stadii ale doliului: negarea, furia, negocierea, depresia și acceptarea. Studiul adoptă o perspectivă interdisciplinară care îmbină psihologia, psihanaliza și bioetica pentru a evalua critic contribuția lui Kübler-Ross și pentru a explora aplicabilitatea contemporană a modelului său.

Kübler-Ross a dezvoltat acest model pe baza a sute de interviuri cu pacienți terminali, într-o epocă în care moartea era un subiect tabu, iar muribunzii erau ignorați și izolați. Scopul ei nu a fost să creeze un tipar rigid, ci să ofere un limbaj care să permită deschiderea unei conversații despre moarte și să încurajeze medicii să-și asculte pacienții cu adevărat [9].

Articolul analizează în profunzime fiecare dintre cele cinci stadii, așa cum sunt ele descrise în lucrarea originală: negarea ca mecanism de apărare temporar; furia ca expresie a neputinței și a nedreptății; negocierea ca încercare disperată de a amâna inevitabilul; depresia ca recunoaștere a pierderii iminente; și acceptarea ca o stare de pace, nu de resemnare.

Partea de analiză psihologică examinează contribuția lui Kübler-Ross la înțelegerea procesului de doliu, punând în lumină nuanțele adesea ignorate ale modelului său. Kübler-Ross a insistat că stadiile nu sunt nici universale, nici liniare – majoritatea pacienților săi manifestau mai multe stadii simultan, iar ordinea varia semnificativ[10].

Partea de analiză psihanalitică explorează modelul în relație cu teoria freudiană a doliului și melancoliei. Freud făcuse distincția între doliul normal (adaptativ) și melancolia patologică (caracterizată prin pierderea stimei de sine și autoînvinovățire). Modelul lui Kübler-Ross poate fi văzut ca o dezvoltare și o operaționalizare a acestor intuiții psihanalitice, transpunându-le în limbajul accesibil al psihologiei umaniste[11].

Partea bioetică examinează contribuția lui Kübler-Ross la mișcarea hospice și la dezvoltarea îngrijirilor paliative, în paralel cu munca fondatoare a lui Cicely Saunders. Ambele au luptat pentru a readuce demnitatea și umanitatea în îngrijirea muribunzilor, insistând asupra importanței de a asculta vocea pacientului și de a-i respecta autonomia [12].

Partea de analiză critică examinează limitările modelului și evoluțiile contemporane în înțelegerea doliului. Cercetările recente arată că doliul nu urmează stadii predictibile, că reziliența este mai frecventă decât suferința prelungită, și că modele precum „continuing bonds” (legăturile continue) sau „dual process model” (oscilația între pierdere și restaurare) oferă cadre mai nuanțate pentru înțelegerea experienței de doliu [13].

Concluzia centrală este că, deși modelul celor cinci stadii a fost adesea simplificat excesiv și aplicat rigid, contribuția fundamentală a lui Kübler-Ross rămâne valoroasă: ea a deschis spațiul pentru a vorbi despre moarte, a readus umanitatea în îngrijirea muribunzilor și a inspirat generații de medici, asistente și terapeuți să asculte cu adevărat poveștile celor care suferă.

Cuvinte-cheie: Elisabeth Kübler-Ross, stadii ale doliului, moarte, negare, furie, negociere, depresie, acceptare, psihanaliză, doliu, melancolie, bioetică, îngrijiri paliative, hospice, Cicely Saunders.

*

„Trăim într-o societate care neagă moartea. Îi izolăm atât pe muribunzi, cât și pe bătrâni, și asta servește unui scop. Ei sunt mementouri ale propriei noastre mortalități.” [1]

Aceste cuvinte, rostite de Elisabeth Kübler-Ross la începutul carierei sale, condensează întreaga filozofie care a stat la baza unei revoluții în modul în care Occidentul privește moartea. Când și-a început cercetările în anii ’60, moartea era un subiect tabu, ascuns în spatele ușilor închise ale spitalelor, iar muribunzii erau tratați mai degrabă ca niște „cazuri” decât ca ființe umane cu nevoi emoționale și spirituale.

Elisabeth Kübler-Ross s-a născut în Elveția în 1926, prima dintre tripleți, cu o greutate de doar un kilogram la naștere. O asistentă care se considera clarvăzătoare a privit cele trei fetițe și a prezis că cea mai mică, sănătoasă și robustă, va fi favorita mamei; cea din mijloc va alege o cale de mijloc; iar privind-o pe Elisabeth, a spus: „De asta nu va trebui niciodată să-ți faci griji” [2]. Destinul avea să confirme această intuiție.

La șase ani, când profesoara le-a cerut elevilor să scrie un eseu despre ce vor să devină când vor fi mari, tatăl ei i-a spus că ar trebui să se pregătească să-i fie secretară. „Nu, mulțumesc!” a răspuns tânăra Elisabeth. În seara aceea, a notat în jurnal că intenționează să devină medic și aventurieră. „Vreau să aflu care este scopul vieții” [3].

După război, s-a alăturat Serviciului Internațional Voluntar pentru Pace, o organizație europeană care a servit drept model pentru Corpul Păcii. A călătorit în Franța, Polonia și Germania, reconstruind sate distruse de război, împărțind hrană, restaurând școli și oferind îngrijiri medicale de bază. Atunci a înțeles că vindecarea are mai mult de-a face cu compasiunea decât cu medicina. „Cel mai bun lucru pe care l-am oferit acelor oameni a fost iubire și speranță” [4].

S-a întors în Elveția, a împrumutat bani de la sora ei și s-a înscris la o facultate de medicină locală. Acolo l-a cunoscut pe Emanuel Ross, un american care luptase în război și își plătea studiile prin GI Bill. S-au căsătorit în 1958 și s-au mutat pe Long Island, unde ambii au obținut stagii la un spital. Acolo, Kübler-Ross a fost șocată de anumite aspecte ale culturii americane: medicii i se păreau indiferenți, copiii răsfățați, iar mamele complet permisive [5].

În 1959, a primit un stagiu în unitatea de psihiatrie de la Manhattan State Hospital, unde a îngrijit patruzeci de femei diagnosticate cu schizofrenie. Rolul ei oficial era să administreze experimente cu medicamente noi și LSD și să completeze rapoarte de cercetare. În schimb, le-a învățat pe femei abilități de viață independentă: să se pieptene, să se îmbrace singure, să ajungă la timp la întâlniri. Le-a luat în excursii, le-a ajutat să găsească locuri de muncă și apartamente proprii [6].

Întâlnirea care i-a schimbat destinul

În 1965, pe când era profesor la Universitatea din Chicago, patru studenți la teologie au bătut la ușa ei. Cercetau moartea și procesul muririi: voiau să știe cum să slujească mai bine enoriașilor care erau bolnavi sau aveau persoane dragi bolnave. Au întrebat dacă ar fi dispusă să servească drept liant între seminar și spital, coordonând interviuri cu pacienți terminali. Auziseră că scrisese o lucrare despre psihologia muribunzilor. Nu scrisese, dar a luat această neînțelegere drept un semn [7].

În fiecare luni, organizează un seminar în care un pacient pe moarte vorbește despre experiențele sale în fața unei săli pline de studenți la teologie. Pacientul vorbea în fața unei oglinzi unidirecționale, studenții observând din cealaltă parte. Îi întreba pe pacienți cum se simt și cum sunt relațiile lor cu medicii. „Pacienții nu erau timizi în a-și exprima nemulțumirea față de îngrijirile medicale – nu îngrijirile fizice propriu-zise, ci lipsa de compasiune, empatie și înțelegere” [8].

Aceasta a fost nașterea unei mișcări. Din aceste interviuri avea să se nască, în 1969, „On Death and Dying”, cartea care avea să schimbe fundamental modul în care societatea occidentală privește moartea.

Pentru noi, în această serie de explorări psihanalitice ale operelor fundamentale despre moarte, identitate și sens, Kübler-Ross ocupă un loc fondator. Ea este precursoarea directă a lui Atul Gawande, vocea care a spart pentru prima dată tăcerea complice din jurul morții în medicina modernă. Ea este cea care a pus bazele mișcării hospice și ale îngrijirilor paliative. Ea este cea care ne-a învățat că muribunzii au ceva esențial de spus – și că avem datoria să-i ascultăm.

REZUMAT EXTINS

O revoluție tăcută în anii ’60

La sfârșitul anilor ’60, America trecea printr-o perioadă de transformări profunde. Mișcarea pentru drepturi civile, războiul din Vietnam, contracultura – toate acestea zguduiau temeliile societății tradiționale. Dar un domeniu rămânea neatins de aceste transformări: modul în care moartea era tratată în spitale.

David Magnus, profesor de medicină și etică biomedicală la Stanford, descrie acea epocă: „Pacienții muribunzi nu aveau voce și erau ignorați în acea vreme” [14]. Moartea era ascunsă, mută, rușinoasă. Medicii evitau să vorbească despre ea, familiile se retrăgeau, iar pacienții rămâneau singuri cu frica și durerea lor.

În acest context, munca lui Elisabeth Kübler-Ross a fost revoluționară. Ea a început să înregistreze interviuri cu pacienți terminali, dându-le ocazia să-și spună poveștile. Aceste interviuri, realizate inițial pentru un grup de studenți la teologie, au devenit baza unei cărți care avea să schimbe lumea.

Ce conține cartea

„On Death and Dying” nu este un tratat medical rigid, ci o colecție de povești. Kübler-Ross lasă pacienții să vorbească, iar apoi reflectează asupra a ceea ce a auzit. Ea scrie în introducere: „Aceasta este pur și simplu o relatare a unei noi și provocatoare oportunități de a ne reorienta asupra pacientului ca ființă umană, de a învăța de la el punctele forte și slăbiciunile managementului nostru spitalicesc” [15].

O tânără călugăriță cu limfom Hodgkin în fază avansată spunea: „Vrei în continuare să fii o persoană. Toți oamenii amabili care împingeau scaunul cu rotile mă scoteau din minți pentru că mă împingeau acolo unde voiau ei să merg, nu unde voiam eu să merg” [16]. O femeie de vârstă mijlocie cu leucemie simțea că medicii îi ascundeau informații: „Nu mi-au spus ce au găsit în timpul operației. De ce, pentru numele lui Dumnezeu, nu pot vorbi cu mine? De ce nu pot să-ți spună înainte de a face anumite proceduri? De ce nu te lasă să mergi la baie înainte de a te scoate din cameră, ca pe un obiect, nu ca pe o persoană?” [17].

Din sute de astfel de interviuri, Kübler-Ross a observat că pacienții treceau, în general, printr-o serie de reacții emoționale. Acestea au devenit cele cinci stadii celebre.

Cele cinci stadii

Negarea este prima reacție: „Nu, nu eu, nu se poate”. Este un mecanism de apărare temporar, care permite psihicului să absoarbă treptat realitatea copleșitoare. Kübler-Ross observă că negarea este rareori totală – majoritatea pacienților oscilează între acceptare și negare [18].

Furia vine când negarea nu mai poate fi menținută: „De ce eu? Nu este corect!” Furia poate fi îndreptată în toate direcțiile – împotriva medicilor, a familiei, a lui Dumnezeu, a sorții. Kübler-Ross subliniază că această furie trebuie înțeleasă și acceptată, nu judecată.

Negocierea este încercarea disperată de a amâna inevitabilul: „Dacă mă fac bine, promit că…” Pacienții negociază cu Dumnezeu, cu medicii, cu soarta. Este o încercare de a recâștiga un control iluzoriu asupra situației.

Depresia apare când inevitabilitatea pierderii devine clară. Kübler-Ross distinge între depresia reactivă (legată de pierderile trecute) și depresia pregătitoare (legată de pierderea iminentă a vieții). Ambele sunt normale și necesare.

Acceptarea nu este o stare de fericire, ci de pace. Pacientul a acceptat realitatea și se pregătește să moară. Kübler-Ross scrie: „Nu este o perioadă fericită, ci una aproape golită de sentimente. Lupta s-a încheiat” [19].

Ce a vrut cu adevărat să spună Kübler-Ross

Un aspect esențial, adesea ignorat, este că Kübler-Ross nu a conceput niciodată aceste stadii ca fiind universale sau liniare. David Kessler, colaboratorul ei târziu, spunea: „Nu este o hartă. Nu există doi oameni care să treacă exact la fel prin stadii” [20]. Ea însăși scria, împreună cu Kessler, într-o carte publicată după moartea sa: „Nu au fost menite niciodată să înghesuie emoțiile dezordonate în pachete ordonate. Sunt răspunsuri la pierdere pe care mulți oameni le au, dar nu există un răspuns tipic la pierdere, așa cum nu există o pierdere tipică. Durerea noastră este la fel de individuală precum viețile noastre” [21].

Moștenirea și limitele

În deceniile care au urmat, modelul a fost preluat, simplificat și aplicat în contexte din ce în ce mai largi – de la schimbarea organizațională la terapie, de la consilierea în doliu la managementul crizelor. Această popularizare a dus la o rigidizare a modelului, exact contrariul a ceea ce își dorise autoarea.

Todd Bridgman, profesor de studii manageriale la Universitatea Victoria din Wellington, observă: „Kübler-Ross a afirmat că cele cinci stadii ale sale nu erau nici universale, nici liniare. Majoritatea pacienților ei prezentau mai multe stadii simultan, iar ordinea varia. Aceste nuanțe s-au pierdut” [22].

Criticii contemporani subliniază că nu există dovezi științifice solide pentru existența acestor stadii. Chris Hall, psiholog și director executiv al Grief Australia, spune: „Nu există dovezi că oamenii se deplasează prin aceste stadii – sau că stadiile există măcar” [23].

Lisa Burke, psiholog clinician, adaugă: „Oamenii interpretează cele cinci stadii ca pe o hartă. Dar când inevitabil se pierd în dezordinea durerii, asta devine distressant, pentru că nu simt că experiența lor se potrivește cu modul cunoscut de a jeli” [24].

Cu toate acestea, importanța istorică și umană a contribuției lui Kübler-Ross rămâne indiscutabilă. Ea a fost prima care a adus experiența muribunzilor în atenția publicului larg. „În prelegerile sau atelierele sale, aducea o persoan pe moarte pe scenă și vorbea cu ea. Asta era nemaiauzit. În acest sens, a fost o deschizătoare de drumuri” [25].

DECLARAȚIE DE UTILITATE PSIHOLOGICĂ ȘI DEZVOLTARE PERSONALĂ

De ce să citim despre stadii, știind că nu sunt „adevărate”

Există un paradox în a recomanda o carte al cărei model central a fost atât de contestat științific. De ce să citim „On Death and Dying” dacă „stadiile” nu sunt validate empiric?

Răspunsul este simplu: pentru că această carte nu este un manual științific, ci o invitație la compasiune. Ea ne învață ceva mult mai important decât orice tipar: să ascultăm.

Lecția ascultării

Prima și cea mai importantă lecție pe care o putem învăța de la Kübler-Ross este că pacienții (și oamenii în general) au nevoie să fie ascultați cu adevărat. Ea scria: „Pacienții nu erau timizi în a-și exprima nemulțumirea față de îngrijirile medicale – nu îngrijirile fizice propriu-zise, ci lipsa de compasiune, empatie și înțelegere” [26].

Pentru dezvoltarea personală, aceasta este o lecție esențială: înainte de a oferi soluții, înainte de a aplica modele, înainte de a judeca, trebuie să ascultăm. Să ascultăm cu adevărat, nu pentru a răspunde, ci pentru a înțelege.

Lecția complexității

A doua lecție este că experiența umană nu poate fi redusă la tipare simple. Kübler-Ross însăși a insistat că stadiile nu sunt nici universale, nici liniare. Ea a fost tristă de modul în care modelul ei a fost rigidizat și aplicat mecanic [27].

Pentru noi, aceasta este o lecție de umilință intelectuală: orice model este doar o aproximare, o simplificare utilă, dar niciodată o descriere completă a realității. Oamenii sunt mai complecși decât orice schemă, iar durerea lor este mai nuanțată decât orice tipar.

Lecția acceptării emoțiilor „negative”

A treia lecție este că emoțiile precum furia, negarea, depresia nu sunt inamici de combătut, ci răspunsuri normale la suferință. Kübler-Ross ne învață să nu judecăm aceste emoții, să nu încercăm să le suprimăm, ci să le acceptăm ca parte a procesului de vindecare.

Lisa Burke observă că stadiul acceptării, în special, poate deveni problematic atunci când oamenii simt că trebuie să „atingă” această stare pentru a fi „bine”. Dar adevărata acceptare nu este o stare finală, ci un proces continuu [28].

Lecția continuității

Modelele contemporane de înțelegere a doliului au evoluat către conceptul de „continuing bonds” – legături continue cu cei pierduți. Chris Hall explică: „Este vorba despre a trece de la o relație de prezență fizică la o relație de memorie. Nu îl trimiți pe cel drag în istorie. De fapt, acea persoană continuă să trăiască în inima și mintea ta. Nu există un sentiment de a ajunge la final sau la o concluzie” [29].

Aceasta este o lecție profundă: doliul nu înseamnă a „trece peste” pierdere, ci a învăța să trăiești cu ea. A păstra vie amintirea, a continua să iubești, a găsi modalități de a menține legătura – toate acestea sunt forme sănătoase de adaptare.

Lecția curajului de a vorbi despre moarte

În sfârșit, Kübler-Ross ne învață să nu mai evităm subiectul morții. „Trăim într-o societate care neagă moartea”, spunea ea. „Îi izolăm atât pe muribunzi, cât și pe bătrâni, și asta servește unui scop. Ei sunt mementouri ale propriei noastre mortalități” [30].

A vorbi despre moarte nu este morbid, ci eliberator. Ne permite să ne confruntăm cu anxietățile, să ne clarificăm prioritățile, să trăim mai autentic. Așa cum spunea Irvin Yalom, „cu cât încercăm mai mult să evităm moartea, cu atât mai mult ne paralizează viața”.