Sensul ca medicină: O analiză psihanalitică a logoterapiei lui Viktor Frankl

Descriere

Psih Tihan Eusebiu Jean, MSc
Tihan și Asociații. Societate civilă profesională de Psihologie,
Cercetător independent
https://orcid.org/0009-0008-8316-3679
Email: eusebiu.tihan@gmail.com

Tihan, Eusebiu Jean, ”Sensul ca medicină: O analiză psihanalitică a logoterapiei lui Viktor Frankl”, în Index Academic, II 2026, DOI: 10.58679/IA21722, https://www.indexacademic.ro/pdf/sensul-ca-medicina-o-analiza-psihanalitica-a-logoterapiei-lui-viktor-frankl/

© 2026 Eusebiu Jean TIHAN. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

MEANING AS MEDICINE: A PSYCHOANALYTIC ANALYSIS OF VIKTOR FRANKL’S LOGOTHERAPY

Abstract

This article provides a comprehensive analysis of psychiatrist Viktor Frankl’s memoirs and foundational work, Man’s Search for Meaning (1946), exploring how his experience in Nazi concentration camps led to the development of logotherapy—a form of psychotherapy centered on the search for meaning as the primary motivational force of human beings. The study adopts an interdisciplinary perspective combining psychology, psychoanalysis, and bioethics to reveal the depth of Frankl’s contribution to understanding human resilience in the face of extreme suffering.

Frankl spent three years in four concentration camps—Theresienstadt, Auschwitz, Kaufering, and Dachau—losing his entire family in the gas chambers. In this limit experience, he observed that psychological survival did not depend on physical strength or intelligence, but on the capacity to find meaning, a reason to continue living. Those who lost their „why” died—not only spiritually, but also physically [7].

The article deeply analyzes the main concepts of logotherapy: the freedom of will (the human capacity to choose one’s attitude in any circumstances), the will to meaning (the fundamental human motivation to find purpose in life), and the meaning of life (unique to each individual, discovered through creative, experiential, or attitudinal values) [8].

The psychological analysis section examines the defense and adaptation mechanisms that Frankl observed and used in the camp. Recent academic research identifies the traumatic symptoms Frankl manifested: extreme fear, denial, dissociation, repetitive and intrusive reactions (nightmares and obsessions), paralyzed emotions, irritability, and anger. The nightmares persisted until age 90 [9].

The psychoanalytic analysis section explores Frankl’s relationship with Freudian psychoanalysis, highlighting both influences and ruptures. Frankl was a constructive critic of psychoanalytic determinism, proposing a vision that retains psychoanalytic tools but places them within a broader existential framework. Instead of the „will to pleasure” (Freud) and the „will to power” (Adler), he proposes the „will to meaning” as the fundamental motivation [10].

The bioethical section examines the implications of the camp experience for understanding human dignity under conditions of extreme dehumanization. Frankl observes that „even a vile Nazi criminal or an apparently hopeless madman has the potential to transcend evil or madness by making responsible choices” [11]. This perspective has profound implications for medical ethics and for understanding responsibility in the face of suffering.

The case studies section presents key moments from Frankl’s camp experience, illustrating how logotherapy principles come to life in limit situations: the loss of the manuscript and finding the page from the prayer book; contemplating the sunset during the forced march; confronting the smoke from the crematorium chimney; the decision not to commit suicide; and returning to Vienna and discovering his wife’s death.

The central conclusion is that Frankl offers a profoundly optimistic vision of the human condition, even in the face of the darkest tragedy. We cannot choose what happens to us, but we can choose how we respond. We cannot avoid suffering, but we can find meaning in it. We cannot control death, but we can control how we live until it comes.

Keywords: Viktor Frankl, logotherapy, meaning of life, will to meaning, trauma, survival, concentration camps, resilience, existential psychoanalysis, third Viennese school, human dignity.

Rezumat

Acest articol oferă o analiză comprehensivă a memoriilor și operei fundamentale a psihiatrului Viktor Frankl, „Omul în căutarea sensului vieții” (1946), explorând modul în care experiența sa în lagărele de concentrare naziste a dus la dezvoltarea logoterapiei – o formă de psihoterapie centrată pe căutarea sensului ca forță motivațională primară a ființei umane. Studiul adoptă o perspectivă interdisciplinară care îmbină psihologia, psihanaliza și bioetica pentru a dezvălui profunzimea contribuției lui Frankl la înțelegerea rezilienței umane în fața suferinței extreme.

Frankl și-a petrecut trei ani în patru lagăre de concentrare – Theresienstadt, Auschwitz, Kaufering și Dachau – pierzându-și întreaga familie în camerele de gazare. În această experiență limită, a observat că supraviețuirea psihică nu depindea de puterea fizică sau de inteligență, ci de capacitatea de a găsi un sens, un motiv pentru a continua să trăiască. Cei care își pierdeau „de ce”-ul, mureau – nu doar spiritual, ci și fizic [7].

Articolul analizează în profunzime principalele concepte ale logoterapiei: libertatea voinței (capacitatea omului de a-și alege atitudinea în orice circumstanțe), voința de sens (motivația fundamentală a omului de a găsi un scop în viață) și sensul vieții (unic pentru fiecare individ, descoperit prin valori creative, experiențiale sau atitudinale)[8].

Partea de analiză psihologică examinează mecanismele de apărare și adaptare pe care Frankl le-a observat și le-a folosit în lagăr. O cercetare academică recentă identifică simptomele traumatice pe care Frankl le-a manifestat: frică extremă, negare, disociere, reacții repetitive și intruzive (coșmaruri și obsesii), emoții paralizate, iritabilitate și furie. Coșmarurile au persistat până la vârsta de 90 de ani [9].

Partea de analiză psihanalitică explorează relația lui Frankl cu psihanaliza freudiană, evidențiind atât influențele, cât și rupturile. Frankl a fost un critic constructiv al determinismului psihanalitic, propunând o viziune care păstrează instrumentele psihanalizei, dar le plasează într-un cadru existențial mai larg. În locul „voinței de plăcere” (Freud) și „voinței de putere” (Adler), el propune „voința de sens” ca motivație fundamentală [10].

Partea bioetică examinează implicațiile experienței lagărului pentru înțelegerea demnității umane în condiții de dezumanizare extremă. Frankl observă că, „chiar și un criminal nazist ticălos sau un nebun, aparent lipsit de speranță, are potențialul de a transcende răul sau nebunia, făcând alegeri responsabile” [11]. Această perspectivă are implicații profunde pentru etica medicală și pentru înțelegerea responsabilității în fața suferinței.

Partea de studii de caz prezintă momentele-cheie din experiența lui Frankl în lagăr, ilustrând modul în care principiile logoterapiei prind viață în situații-limită: pierderea manuscrisului și găsirea paginii din cartea de rugăciuni; contemplarea apusului în timpul marșului forțat; confruntarea cu fumul coșului de la crematoriu; decizia de a nu se sinucide; și întoarcerea la Viena și descoperirea morții soției.

Concluzia centrală este că Frankl ne oferă o viziune profund optimistă asupra condiției umane, chiar și în fața celei mai negre tragedii. Nu putem alege ce ni se întâmplă, dar putem alege cum răspundem. Nu putem evita suferința, dar putem găsi sens în ea. Nu putem controla moartea, dar putem controla modul în care trăim până la ea.

Cuvinte-cheie: Viktor Frankl, logoterapie, sensul vieții, voința de sens, traumă, supraviețuire, lagăre de concentrare, reziliență, psihanaliză existențială, a treia școală vieneză, demnitate umană.

*

„Cine are un ‘de ce’ pentru care să trăiască poate suporta aproape orice ‘cum’.” [1]

Această frază a lui Friedrich Nietzsche, pe care Viktor Frankl o citează în paginile cărții sale, condensează întreaga filosofie a logoterapiei și rezistența spiritului uman în fața celor mai cumplite încercări. Ea exprimă un adevăr pe care Frankl l-a descoperit nu în confortul cabinetului de psihoterapie, ci în cel mai deznădăjduit loc pe care mintea umană l-a putut concepe: lagărele de concentrare naziste.

Viktor Emil Frankl s-a născut la Viena în 1905, într-o familie de evrei. A studiat medicina, specializându-se în neurologie și psihiatrie, și a intrat în contact cu cei mai mari psihanaliști ai vremii – Freud și Adler. Încă din tinerețe, a corespondat cu Freud, iar mai târziu a colaborat cu Adler, devenind o figură proeminentă a celui de-al doilea val al psihanalizei vieneze. Dar Frankl simțea că ceva lipsea din teoriile marilor săi predecesori. Atât Freud, cu accentul pe „voința de plăcere”, cât și Adler, cu „voința de putere”, păreau să ignore o dimensiune esențială a existenței umane: căutarea sensului[2].

În 1942, împreună cu soția sa Tilly, părinții și fratele său, Frankl a fost deportat în lagărul de concentrare Theresienstadt. Avea să supraviețuiască patru lagăre – Theresienstadt, Auschwitz, Kaufering și Türkheim – în timp ce întreaga sa familie era ucisă în camerele de gazare. Când a fost eliberat de trupele americane de la Dachau în 1945, era singur. Soția sa, Tilly, însărcinată, murise de foame la Bergen-Belsen; părinții și fratele său pieriseră și ei în lagăre [3].

În fața acestei prăpădiri absolute, în fața pierderii tuturor celor dragi, în fața a ceea ce părea a fi anihilarea completă a oricărui sens, Frankl nu s-a prăbușit. Dimpotrivă, a găsit puterea de a transcende tragedia și de a transforma suferința în cea mai profundă înțelegere a condiției umane. În nouă zile, în 1945, a dictat cartea „Omul în căutarea sensului vieții” (titlul original german: Ein Psychologe erlebt das Konzentrationslager – „Un psiholog trăiește lagărul de concentrare”), care avea să devină unul dintre cele mai influente texte ale secolului XX, vândut în peste 12 milioane de exemplare și tradus în peste 24 de limbi [4].

Pentru noi, în această serie de explorări psihanalitice ale operelor fundamentale despre moarte, identitate și sens, Frankl ocupă un loc central. El leagă toate temele pe care le-am întâlnit până acum. De la Gawande a preluat confruntarea cu moartea în context medical, ducând-o la extrem în condițiile lagărului. De la Sacks a preluat importanța identității și a poveștii personale, arătând cum aceasta poate supraviețui chiar și în fața celei mai radicale dezumanizări. De la Camus a preluat confruntarea cu absurdul, dar oferă un răspuns diferit: nu revolta, ci sensul. De la Kübler-Ross a preluat explorarea doliului, dar o transpune în termenii unei întrebări și mai fundamentale: cum poți găsi sensul după ce ai pierdut totul? De la Yalom a preluat reflecția existențială, adăugându-i dimensiunea tragică a propriei experiențe.

Ce poate învăța psihanaliza de la Viktor Frankl? Poate mai mult decât ne-am aștepta. Pentru că Frankl, deși critic al anumitor aspecte ale psihanalizei freudiene, nu a respins-o, ci a completat-o. El a propus o „a treia școală vieneză de psihoterapie” (după Freud și Adler), care nu neagă contribuțiile predecesorilor, ci le integrează într-o viziune mai largă, care include dimensiunea spirituală a ființei umane. Logoterapia sa nu este o alternativă la psihanaliză, ci un supliment necesar, o recunoaștere a faptului că omul nu este doar un pachet de pulsiuni, ci și o ființă în căutare de sens [5].

William J. Winslade, filosof, avocat și psihanalist care a semnat postfața ediției americane a cărții, spunea despre Frankl: „Ca prizonier, a fost brusc obligat să evalueze dacă propria viață mai avea vreun sens. Frankl a atras în mod constant capacități umane unice, cum ar fi optimismul înnăscut, umorul, detașarea psihologică… și hotărârea fermă de a nu renunța sau de a se sinucide… Cel mai important, și-a dat seama că, indiferent de ce s-a întâmplat, și-a păstrat libertatea de a alege cum să răspundă suferinței sale” [6].

REZUMAT EXTINS

Un psiholog în fața morții

Viktor Frankl avea 37 de ani când a fost deportat la Theresienstadt. Era deja un psihiatru consacrat, cu o teorie proprie în dezvoltare – ceea ce avea să devină logoterapia. Înainte de a fi luat, lucra la un manuscris care sintetiza această teorie. L-a ascuns în căptușeala hainei, sperând să-l poată salva.

Ajunși la Auschwitz, prizonierii au fost supuși selecției inițiale. Un ofițer SS examina fiecare nou sosit și indica cu mâna stânga sau dreapta. Cineva i-a șoptit lui Frankl că dreapta însemna muncă, stânga – bolnavii și cei incapabili de muncă. Trimis în dreapta, Frankl a întrebat mai târziu despre un prieten care fusese trimis în stânga. Răspunsul a venit rece: „Îl poți vedea acolo. Uite, coșul acela de fum. Prietenul tău plutește spre cer” [12].

Aceasta a fost prima lecție: moartea era omniprezentă, arbitrară, instantanee. Orice iluzie de control, orice speranță de a influența soarta prin putere sau inteligență, se spulbera.

Observațiile din lagăr

Pe parcursul a trei ani, Frankl a observat cu atenție comportamentul colegilor săi de detenție. A notat mental, reconstituind mai târziu în carte observațiile sale. A văzut cum unii prizonieri renunțau și mureau rapid, în timp ce alții, aparent mai slabi fizic, supraviețuiau.

A identificat un fenomen pe care l-a numit mai târziu „moartea psihică premergătoare morții fizice”. Prizonierii care își pierdeau orice speranță, orice sens, orice „de ce” pentru care să trăiască, intrau într-o stare de apatie profundă. Încetau să se mai spele, să se mai hrănească, să mai lupte. Se retrăgeau într-un colț, fumau ultima țigară și așteptau sfârșitul. De cele mai multe ori, sfârșitul venea în câteva zile.

Frankl numește această stare „renunțarea la sine” – o predare totală în fața disperării. Cei care supraviețuiau erau cei care găseau un motiv să continue: un vis de reîntâlnire cu o persoană iubită, o carte pe care voiau s-o scrie, o misiune de îndeplinit.

Confirmarea teoriei

Înainte de deportare, Frankl dezvoltase deja liniile generale ale logoterapiei. Dar teoria sa era doar o construcție intelectuală. Lagărul a fost testul suprem, „testul acid” cum avea să spună mai târziu. Dacă logoterapia rezista în Auschwitz, atunci era cu adevărat valabilă [13].

Și a rezistat. Frankl a văzut cu ochii lui cum cei care aveau un sens supraviețuiau, în timp ce cei fără sens mureau. A trăit pe propria piele puterea salvatoare a sensului. În cele mai negre momente, când foamea îi sfâșia trupul și frigul îi pătrundea până în măduva oaselor, el își imagina că ține o prelegere, după război, despre psihologia lagărului. Această imagine, această proiecție în viitor, l-a ajutat să reziste.

A pierdut manuscrisul cărții sale, confiscat la intrarea în lagăr. A încercat să-l reconstituie din memorie, scriind pe bucăți de hârtie furate. În locul manuscrisului, a găsit într-un buzunar al hainei primite de la un deținut mort o pagină dintr-o carte de rugăciuni evreiești, cu „Shema Yisrael” – cea mai importantă rugăciune a iudaismului. A ales să vadă în această „coincidență” un mesaj: trebuie să-și trăiască gândurile, nu doar să le scrie [14].

După eliberare

Când a fost eliberat, în aprilie 1945, Frankl era singur. A aflat treptat soarta familiei sale: soția Tilly, însărcinată, murise de foame la Bergen-Belsen; tatăl murise la Theresienstadt; mama și fratele fuseseră uciși la Auschwitz. În prima zi la Viena, a aflat vestea morții soției.

În loc să se prăbușească, Frankl a ales să continue. A scris cartea în nouă zile, dictând cu o viteză frenetică. A revenit la practica psihiatrică, a ținut prelegeri în toată lumea, a trăit până la 92 de ani. De-a lungul întregii sale vieți, a continuat să creadă că „chiar și un criminal nazist ticălos sau un nebun, aparent lipsit de speranță, are potențialul de a transcende răul sau nebunia, făcând alegeri responsabile”. Cuvintele sale rămân o mărturie a puterii spiritului uman: „La urma urmei, omul este acea ființă care a inventat camerele de gaz din Auschwitz; cu toate acestea, el este și acea ființă care a intrat în acele camere de gaz în poziție verticală, cu Rugăciunea Domnului sau Shema Yisrael pe buze” [15].

DECLARAȚIE DE UTILITATE PSIHOLOGICĂ ȘI DEZVOLTARE PERSONALĂ

De ce să citim despre sens în secolul XXI

Trăim într-o epocă a abundenței materiale fără precedent, dar și a unei crize a sensului la fel de fără precedent. Depresia, anxietatea, adicțiile, sinuciderile – toate sunt în creștere, mai ales în țările dezvoltate. Frankl a prevăzut această criză încă din anii ’60, vorbind despre „vidul existențial” care caracterizează societatea modernă. El scria: „Fiecare epocă are nevroza ei colectivă, și fiecare epocă are nevoie de psihoterapia ei pentru a face față acesteia” [16].

Ce poate oferi logoterapia omului contemporan? Poate tocmai ceea ce îi lipsește cel mai mult: o busolă pentru a naviga haosul existențial, o cale de a găsi sens atunci când toate rețetele tradiționale de fericire dau greș.

Lecția libertății ultime

Prima și poate cea mai importantă lecție pe care o putem învăța de la Frankl este că, oricât de cumplite ar fi circumstanțele, rămâne o ultimă libertate pe care nimeni nu ne-o poate lua: libertatea de a alege atitudinea față de ceea ce ni se întâmplă. Frankl scrie: „Noi, cei care trăiam în lagăre de concentrare, ne putem aminti de bărbații care au umblat prin colibe ajutându-i pe alții, oferindu-și ultima bucată de pâine. Este posibil să fi fost puțini la număr, dar oferă suficiente dovezi că totul poate fi luat de la un om, în afară de un singur lucru: ultima dintre libertățile umane – și anume, de a alege atitudinea cuiva în orice set de circumstanțe, de a alege propria cale” [17].

Pentru dezvoltarea personală, aceasta este o lecție eliberatoare. Nu mai suntem victime neputincioase ale împrejurărilor. Chiar și atunci când nu putem controla ce ni se întâmplă, putem controla cum răspundem. Și această capacitate de răspuns – „response-ability” – este însăși esența responsabilității.

Lecția sensului în suferință

A doua lecție este că suferința nu trebuie evitată cu orice preț; ea poate fi transformată într-o sursă de sens. Frankl nu spune că ar trebui să căutăm suferința, ci că, atunci când ea este inevitabilă, putem alege cum o purtăm. El scrie: „Sensul este posibil în ciuda suferinței” [18].

Aceasta nu este o invitație la resemnare pasivă, ci la asumarea activă a propriei vieți. Suferința face parte din condiția umană. A o nega, a o evita, a o amorți cu diverse substitute nu face decât să adâncească vidul existențial. A o accepta și a-i da sens – aceasta este calea logoterapiei.

Lecția auto-transcendenței

A treia lecție este despre pericolul concentrării excesive pe sine. Frankl observă că „fericirea nu poate fi urmărită; ea trebuie să survină. Cu cât o facem mai mult o țintă, cu atât mai mult ne ratează ținta”. Același lucru este valabil și pentru auto-actualizare. Cu cât încercăm mai mult să ne „actualizăm” pe noi înșine, cu atât mai mult ne scăpăm. Singura cale de a ne găsi pe noi înșine este să ne pierdem într-o cauză mai mare decât noi, să ne dăruim altcuiva sau altceva [19].

Această idee – auto-transcendența – este centrală în logoterapie. Ea ne spune că adevărata împlinire nu vine din a ne privi ombilicul, ci din a privi dincolo de noi, spre ceilalți, spre lume, spre valori. Așa cum spune Frankl, „a fi om înseamnă a fi îndreptat spre ceva sau cineva diferit de sine”.

Lecția responsabilității unice

A patra lecție este că fiecare dintre noi are o misiune unică, de neînlocuit. Frankl scrie: „Fiecare om are o vocație sau misiune specifică în viață; fiecare trebuie să îndeplinească un scop concret care reclamă împlinire. În aceasta, el nu poate fi înlocuit, nici viața lui nu poate fi repetată” [20].

Pentru dezvoltarea personală, aceasta este o lecție de responsabilitate radicală. Nu putem da vina pe alții pentru neîmplinirile noastre. Nu putem spune că „viața nu ne-a dat șansa”. Viața ne dă mereu șansa, în fiecare clipă, de a răspunde la întrebările pe care ni le pune. Și aceste răspunsuri sunt unice, irepetabile, personale.

Lecția frumuseții în fața apocalipsei

În sfârșit, Frankl ne învață că frumusețea poate fi găsită chiar și în cele mai întunecate locuri. În timpul unui marș forțat, epuizat, înfometat, înghețat, a văzut un apus atât de frumos încât a exclamat: „Cât de frumoasă ar putea fi lumea!” Un coleg de detenție a spus aceleași cuvinte. În acel moment, în acel infern, au găsit frumusețea [21].

Aceasta nu este o evadare din realitate, ci o confirmare a faptului că, dincolo de orice suferință, există ceva care merită trăit. Chiar și atunci când totul pare pierdut, rămâne capacitatea de a fi uimit de frumusețea lumii.